Acestea îţi aparţin cumva?

Vă spuneam aici  cât de minunaţi sunt oamenii cu care mă întâlnesc pe cărări de munte ori pe la cabane, la un ceai cu rom.  Să vă povestesc o întîmplare, aşadar.

Eram într-o tură în Munţii Retezat în vara lui 2008. Ne cazasem la Cabana Pietrele şi de acolo făceam ture de o zi prin împrejurimi. Atunci ne întorceam la bază după un lung traseu care implicase şi Vf. Retezat. La un popas, lângă poteca de pe traseul marcat, ne-am oprit pe o stâncă să ne sunăm părinţii. Ştiam că acolo e semnal bun. Am vorbit, ne-am odihnit şi am plecat mai departe către Pietrele. Seara, la cabană, în timp ce ne aflam la izvorul din camping, un cuplu se apropie de noi şi ne întreabă: “Ştiţi cumva pe cineva din tabără cu numele Raluca B.?” Poftim??? Era numele meu! Primul gând a fost legat de job şi mi-a venit să strig: “Dar n-am linişte nici în concediu?”. Răspund oarecum contrariată Eu sunt. Până să conştientizez absurditatea gândului meu şi şă realizez că oamenii aceia îmi ştiau numele dintr-un motiv bine întemeiat, îl văd pe băiat că scoate din buzunar portofelul meu împreună cu un pachet de cărţi de joc şi mă întreabă: “Acestea îţi aparţin cumva?” Fac ochii cât cepele, dar tot nu realizez. Într-un final creierul meu reuşeşte să facă nişte conexiuni, iar eu îngaim un: ”Cred ca mi-au cazut din rucsac…” “Mai degraba cred că le-ai uitat” a continuat baiatul. „Erau prea frumos aşezate unul peste celălat pe o stâncă lângă potecă. Ai avut noroc că le-ai lăsat acolo pe traseul marcat, la vedere. Dacă le uitai cine ştie pe unde prin pădure, acolo rămâneau”. (Într-adevar, în oboseala mea, când îmi scosesem telefonul la popas,  am scos şi portofelul şi cărţile de joc, le-am pus pe stâncă şi acolo au rămas).

Nu îmi venea să cred. Eram şocată, cu atât mai mult cu cât nici nu realizasem că le pierdusem. De prisos să menţionez că în portofel aveam acte şi toţi banii pentru excursia respectivă (nici măcar nu achitasem cazarea!). Le-am mulţumit, am vrut să îi răsplătesc. Cu chiu cu vai au acceptat să îi cinstesc cu o bere. Ulterior am aflat că îi dăduseră de veste şi cabanierului, care lipise câteva anunţuri în sala de mese. Câtă mobilizare!

Pe cei doi nu stiu cum îi cheamă, nu am apucat să vorbim prea mult pentru că erau grăbiţi atunci. Totuşi, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să citească aceste rânduri şi să îşi amintească episodul cu pricina, să dea un semn şi îl scot la o bere să povestim ce n-am apucat atunci, la Pietrele.

Povestea, însă, nu se termină aici: cu câţiva ani în urmă şi eu găsisem un portofel lângă maşină, plin cu bani şi acte. Şi pentru că cel care îl pierduse stătea la câteva blocuri depărtare, m-am îndreptat către adresa lui ca să i-l înapoiez.  Pe respectivul l-am întâlnit la uşa liftului (l-am recunoscut din poza de buletin). Era tot transpirat şi vorbea agitat la telefon: „Nu ştiu, nu îl găsesc, aveam actele acolo…” Nu o sa îi uit niciodată expresia feţei – o mirare, combinată cu neîncredere şi bucurie, totodată – atunci când am scos portofelul din geantă şi i l-am întins. Am plecat repede, fără să îl las să mai spună şi altceva decât „Mulţumesc”.
De atunci, cred cu şi mai mare convingere în două lucruri:  că  „Se schimbă roata”  şi că binele făcut, odată şi odată, pe o cale sau alta, ţi se va întoarce.