Skip to content

Acestea îţi aparţin cumva?

Vă spuneam aici  cât de minunaţi sunt oamenii cu care mă întâlnesc pe cărări de munte ori pe la cabane, la un ceai cu rom.  Să vă povestesc o întîmplare, aşadar.

Eram într-o tură în Munţii Retezat în vara lui 2008. Ne cazasem la Cabana Pietrele şi de acolo făceam ture de o zi prin împrejurimi. Atunci ne întorceam la bază după un lung traseu care implicase şi Vf. Retezat. La un popas, lângă poteca de pe traseul marcat, ne-am oprit pe o stâncă să ne sunăm părinţii. Ştiam că acolo e semnal bun. Am vorbit, ne-am odihnit şi am plecat mai departe către Pietrele. Seara, la cabană, în timp ce ne aflam la izvorul din camping, un cuplu se apropie de noi şi ne întreabă: “Ştiţi cumva pe cineva din tabără cu numele Raluca B.?” Poftim??? Era numele meu! Primul gând a fost legat de job şi mi-a venit să strig: “Dar n-am linişte nici în concediu?”. Răspund oarecum contrariată Eu sunt. Până să conştientizez absurditatea gândului meu şi şă realizez că oamenii aceia îmi ştiau numele dintr-un motiv bine întemeiat, îl văd pe băiat că scoate din buzunar portofelul meu împreună cu un pachet de cărţi de joc şi mă întreabă: “Acestea îţi aparţin cumva?” Fac ochii cât cepele, dar tot nu realizez. Într-un final creierul meu reuşeşte să facă nişte conexiuni, iar eu îngaim un: ”Cred ca mi-au cazut din rucsac…” “Mai degraba cred că le-ai uitat” a continuat baiatul. „Erau prea frumos aşezate unul peste celălat pe o stâncă lângă potecă. Ai avut noroc că le-ai lăsat acolo pe traseul marcat, la vedere. Dacă le uitai cine ştie pe unde prin pădure, acolo rămâneau”. (Într-adevar, în oboseala mea, când îmi scosesem telefonul la popas,  am scos şi portofelul şi cărţile de joc, le-am pus pe stâncă şi acolo au rămas).

Nu îmi venea să cred. Eram şocată, cu atât mai mult cu cât nici nu realizasem că le pierdusem. De prisos să menţionez că în portofel aveam acte şi toţi banii pentru excursia respectivă (nici măcar nu achitasem cazarea!). Le-am mulţumit, am vrut să îi răsplătesc. Cu chiu cu vai au acceptat să îi cinstesc cu o bere. Ulterior am aflat că îi dăduseră de veste şi cabanierului, care lipise câteva anunţuri în sala de mese. Câtă mobilizare!

Pe cei doi nu stiu cum îi cheamă, nu am apucat să vorbim prea mult pentru că erau grăbiţi atunci. Totuşi, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să citească aceste rânduri şi să îşi amintească episodul cu pricina, să dea un semn şi îl scot la o bere să povestim ce n-am apucat atunci, la Pietrele.

Povestea, însă, nu se termină aici: cu câţiva ani în urmă şi eu găsisem un portofel lângă maşină, plin cu bani şi acte. Şi pentru că cel care îl pierduse stătea la câteva blocuri depărtare, m-am îndreptat către adresa lui ca să i-l înapoiez.  Pe respectivul l-am întâlnit la uşa liftului (l-am recunoscut din poza de buletin). Era tot transpirat şi vorbea agitat la telefon: „Nu ştiu, nu îl găsesc, aveam actele acolo…” Nu o sa îi uit niciodată expresia feţei – o mirare, combinată cu neîncredere şi bucurie, totodată – atunci când am scos portofelul din geantă şi i l-am întins. Am plecat repede, fără să îl las să mai spună şi altceva decât „Mulţumesc”.
De atunci, cred cu şi mai mare convingere în două lucruri:  că  „Se schimbă roata”  şi că binele făcut, odată şi odată, pe o cale sau alta, ţi se va întoarce.

Anunțuri

Bucegii -atât de aproape, şi totuşi, atât de târziu cuceriţi (partea 1)

Ziua 1 – Buşteni – Jepii Mici – Cabana Caraiman – Cabana Babele – Cruce – înapoi la Babele

Am pornit dimineaţă din Bucureşti, la ora 7:00 şi am ajuns în Buşteni pe la 9 fără ceva… Cert este că în traseu am pornit la 9:30.

În Bucegi nu ajunsesem. Mi se păreau prea aproape, prea accessibili ca distantă şi mereu spuneam că, dacă tot avem ceva timp disponibil, să mergem undeva mai departe. Şi aşa am spus vreo 6 ani la rând, până în vara lui 2012. În aceeaşi formulă de 4 în care ne simţim bine de vreo 2 ani şi ceva, am pornit pe Jepii Mici, pe traseul marcat cu cruce albastră, cu destinaţia Cabana Babele, unde rezervaserăm 2 camere.

Traseul a fost pe placul meu: mici cascade, puţină căţărare, câteva şufe, câteva lanţuri, destul de puţini turişti pe traseu (cu cei mai mulţi aveam să ne întâlnim sus la cabană, ei alegând un mijloc mai comod de a ajunge la cota 2000 J). E bună şi varianta aceasta: când vremea nu ţine cu tine, iar tu vrei neapărat să ajungi pe platou. Altminteri, sunt de părere că intensitatea bucuriei pe care o simţi atunci când obţii ceva este direct proporţională cu mărimea efortului pe care îl depui pentru a obţine acel ceva. Nu? 😀

Am ramas uimită de câte cruci există pe traseu. Te înspăimântă puţin. Muntele nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi traseele catalogate ca fiind “uşoare” îţi pot rezerva suprize, căci natura e mereu imprevizibilă.

Traseul până la Cabana Caraiman l-am facut în 4 ore: mers destul de lejer, cu relativ multe opriri pentru poze, răcorit faţa în micile pârâiaşe şi savurat sandviş-uri cu Nutella. Ultima porţiune a fost cea mai dificilă, dar aşa se întâmplă mereu. Vezi destinaţia deasupra ta şi pare că este atât de aproape! Şi mergi, şi tot mergi şi parcă drumul nu se mai termină…

Cabana Caraiman este parţial în construcţie. Cabanierul ne-a povestit că UE le-a impus nişte standarde şi că din acest motiv mai pot finaliza lucrările. E trist pentru că zona este foarte frecventată de turişti români, dar şi străini, care pleacă de aici cu o impresie pe care o împărtăşesc şi mai departe. Şi e păcat! Pentru că avem o ţară frumoasă…

De la Caraiman am pornit către Cabana Babele,  pe cruce albastră.

Câteva date utile despre traseu: din Buşteni până la Babele pe Jepii Mici traseul anuntat este de 4 ore jumătate. Noi am facut 4 ore, dar mers leger, după cum spuneam, cu multe opriri din diverse motive. 🙂

Apă – se găseşte la discretie pe acest traseu.

Traseul nu este recomandat turiştilor neechipaţi corespunzător şi fără experienţă în expediţii montane! Din păcate acest traseu se află într-o zonă tentant de accesibilă, motiv pentru care foarte mulţi turişti neexperimentati se aventurează iresponsabil să îl parcurgă,  de foarte multe ori aceste aventuri având un final nefericit.

Dupa cum spuneam, la Babele am găsit foarte mulţi turişti. Câteva detalii despre condiţiile de cazare de la Babele: curat, mobilat modest, încălzire cu gaze prin calorifere. Preţ: 80 lei camera dublă/noapte. Baia la comun – curată şi ea. Pentru turiştii cazaţi la Caraiman, folosirea toaletei e gratuită (cum altfel?), pentru ceilalţi, costă 3 lei (!!!) Meniul limitat, dar mâncarea destul de gustoasă, mai ales când eşti la înălţime, înfometat şi cu dorinţă de mâncare caldă în stomac. Preţuri: O ciorbă de perişoare – 7 lei; o porţie de piept de pui la grătar cu piure de cartofi – 16 lei.

După masă am pornit lejer către Cruce. Pe traseu – o mulţime de flori multicolore care se asortau extrem de bine cu verdele crud al ierbii, unele dintre ele fiind chiar accesorizate cu fluturi şi albinuţe zumzăitoare. Recomandare: sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie e perioada perfectă să te bucuri de flora munţilor, atât vizual, cât şi olfactiv. Mai târziu soarele prea  puternic le arde şi îşi pierd din strălucire.

Am mers pe drumul marcat cu banda galbenă şi am ajuns la Cruce. Drumul se face în mod normal într-o oră. Depinde câte opriri faci pe traseu, câte flori fotografiezi şi după câţi fluturi alergi J.

Ajungem şi la Cruce într-un final. Mareaţă, impresionantă, exact aşa cum mi-o imaginam. Lângă Cruce găsim un loc plin cu flori-de-colţ. Când mă gândesc că număr pe degetele de la o mână de câte ori am văzut o flore-de-colţ în toţi anii în care am cutreierat munţii… Cineva spunta că “florile-de-colţ nu se arată oricui”. Mi-a plăcut acest gând…:)

Mă înclin în faţa Reginei Maria pentru iniţiativa ei (şi a soţului ei, Ferdinand, bineînţeles, dar cu toţii ştim cine ia cu adevărat deciziile într-o familie, nu? ;))

de a înălţa acest monument în cinstea eroilor din Primul Război Mondial şi mă cutremur puţin la gândul că primarul zelos din Buşteni ar fi putut să o mutileze şi să o transforme într-o caricatură demnă de regimul comunist. Mai multe despre Crucea de la Caraiman găsiţi aici. Merită să ştiţi câte ceva desptre ea atunci când ajungeţi aproape de ea, căci la faţa locului nu este nicio plăcuţă care să povestească destre istoria monumentului…

Pentru întoarcere am ales alt drum (când ai cel puţin 2 variante de traseu, doar nu o să te întorci tot ce cel pe care ai venit! diversitatea unde mai e?). Am mers pe Brâna Mare a Caraimanului, un traseu de 1h 30’ până la Babele. Recomandare: traseul nu e foarte dificil; totuşi, pentru cei neechipaţi corespunzător sau fără experienţă montană, ar putea ridica ceva probleme. Potecile la un moment dat se îngustează foarte mult şi ai senzaţia că e imposibil de trecut prin anumite porţiuni. Pe vreme rea (ploaie, ceaţă), când gradul de vizibilitate scade radical, nu este deloc recomandat!

Ce mi-a placut cel mai mult? ecoul foarte puternic.puternic.ernic.nic J Dacă ajungeţi pe acolo, just try it!

Legătură

6 motive pentru care iubesc muntele

Să urci foarte sus dacă vrei să vezi foarte departe.” (C. Brâncuşi)
Catre varf

Am descoperit muntele acum 7 ani. Nu a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă o întâlnire în care am experimentat toate emoţiile posibile şi care s-a finalizat cu un “De-abia aştept să mă provoci şi data viitoare” din partea mea.

Eram în primul an de facultate şi prietenul meu munţoman îşi pusese în cap să mă ducă într-o expediţie. Era o ambiţie a lui pentru care îi mulţumesc şi astăzi. Mi-am cumpărat atunci minimul de echipament de care aveam nevoie şi anume o pereche de bocanci de munte, Alpinus care nu cred că se mai fabrică în zilele nostre, pe care am dat 260 lei şi pe care, credeţi sau nu, îi mai port şi acum şi sunt tare mulţumită de ei.

Primii munţi escaladaţi au fost şi cei consideraţi cei mai dificili de la noi – Piatra Craiului, pe un traseu nemarcat.  Voi numiţi-o “incoştienţă”, eu o numesc riscul datorită căruia eu am început să îmi testez limitele şi mi-am demonstrat că pot. M-au încercat atunci sentimente diferite: entuziasm, teamă, panică, disperare, resemnare, încredere, mândrie. Abia după câteva zile, când toate trăirile “s-au aşezat”, am putut să judec “la rece”şi să constat că am rămas numai cu amintiri frumoase şi cu dorinţa de a revedea şi de a străbate din nou potecile de munte. A fost începutul unei frumoase prietenii…De atunci am fost în Retezat, Făgăraş, Ciucaş, Piatra Craiului (din nou), Apuseni, Pirin şi Olimp. Şi fiecare experienţă m-a îmbogăţit într-un fel sau altul.

“Şi până la urmă, de ce îţi place să mergi pe munte?” Sunt convinsă că fiecare munţoman are motivele lui pentru care iubeşte muntele. Eu îl iubesc pentru că mi-a dat şi continuă să îmi dea foarte multe lecţii.

1. Muntele m-a învăţat să apreciez lucrurile simple. Când eşti pe munte, singurele tale preocupări sunt să admiri natura, să urmezi traseul marcat, să te hidratezi, să te hrăneşti şi să ajungi cu bine la destinaţie. Practic, muntele te reduce la un stadiu de simplitate care te ajută să trăieşti din plin fiecare secundă şi să te bucuri de lucrurile devenite banale atunci cand le ai la discreţie: apă, căldură, un loc confortabil unde să dormi. Celelalte griji ţi se par atât de nesemnificative!

2. Muntele m-a învăţat că atunci când fizicul cedează sau dă semne de epuizare, psihicul, dacă e puternic, te ajută să mergi mai departe. O tură pe munte este cel mai relevant test psihologic pe care cineva îl poate da. La o conferiţă la care am participat, doamna Uca Marinescu a spus un mare adevăr: Pe munte performanţa înseamnă să nu cedezi psihic.

Situaţiile de criză apar şi pe munte şi trebuie gestionate pe loc şi cu simţ de răspundere, căci, adevăratul caracter al unui om se dezvăluie în momentele critice, în care iese din zona de confort. Am învăţat că panica sau supărarea nu aduc nimic bun şi că singurele care te ajută să ieşi la liman sunt mintea lucidă şi voia-bună.

3. Muntele m-a învăţat project management (includem aici şi space management şi time management :)) O tură pe munte, oricât de scurtă ar fi, trebuie planificată riguros. Pornind de la participanţi, traseu, condiţie fizică, echipament, timp, popasuri, hrană. Tot atunci se conturează tacit şi liderul expediţiei. De regulă e cel care a mai fost pe traseul respectiv sau care este cel mai experimentat dintre ceilalţi. Apoi, fiecare activitate, are sub-activităţile ei: ce echipament luăm, ce alimente, pentru câte zile, cum să fim mai eficienţi astfel încât să nu îngreunăm inutil rucsacul. Facem şi o diagrama Gantt dacă e nevoie! :).

4. Muntele mi-a demonstrat că oamenii sunt frumoş, cinstiţ şi se ajută între ei. Şi aici istorioara aceasta este mai mult decât relevantă. Astfel,  muntele m-a învăţat că toţi cei care sunt prietenii lui sunt şi prieteni între ei. Pe munte toată lumea se salută şi zâmbeşte. Pe munte am cunoscut oameni interesanţi, de toate vârstele şi de la fiecare am avut de învăţat câte ceva. Îl amintesc aici pe domnul de 78 de ani pe care l-am întâlnit pe Vf . Moldoveanu (agricultor, locuia în Făgărş şi urca pentru prima dată pe vârf – era pe “bucket list-ul lui” 🙂 ), şi pe domnul de 81 de ani, din Câmpina, inginer de profesie, alpinist în timpul liber, pe care l-am întâlnit la coborâre din Bucegi pe Valea Cerbului şi, care, la întrebarea noastră: “Ce trebuie să facem ca la 81 de ani sa fim exact ca dumneavoastră?” a răspuns: “Mişcare cât mai multă, munte cât mai mult şi fără excese de niciun fel!” Astfel de întâlniri sunt lecţii de viaţă!

5. Muntele m-a învăţat importanţa unităţii unei echipe şi că, odată pornită pe acelaşi drum, echipa nu se desparte niciodată, orice s-ar întâmpla. Membrii unei echipe se completează: unul este mai rigid, altuia îi place să experimenteze, un altul are darul de a destinde atmosfera. Toţi, însă, au acelaşi obiectiv: se susţin reciproc şi îşi canalizează toate forţele pentru a-l atinge. Şi în caz de condiţii extreme, dacă unul cedează, ceilalţi sunt acolo pentru a-i oferi sprijinul necesar şi a merge mai departe.

6. Muntele m-a învăţat să îmi cunosc limitele şi că trebuie să îmi mobilizez toate resursele pe care le am pentru a-mi îndeplini obiectivul asumat. Şi tot el mi-a arătat că bucuria succesului obţinut prin efort este de nedescris. Când, după un drum lung, cu obstacole greu de depăşit, de-a lungul căruia de multe ori ai gândit: “pe aici pare imposibil de trecut”, păşeşti pe vârf, te cuprinde un mix de sentimente, în care se disting împlinirea, încredere în sine şi certitudinea că “totul este posibil”. Dar ca să înţelegi acest sentiment, trebuie doar să îl trăieşti.

La urma urmelor, am putea să rezumăm toate cele scrise mai sus în cuvintele lui Sir Edmund Hillary: “It is not the mountain that we conquer, but ourselves”.

Bun venit!

Image

Bine ati venit AproapeDeNatura!

Acest blog este despre lucrurile simple şi frumoase care ne sunt oferite gratis în viaţă şi pe care de prea puţine ori ştim să le apreciem şi să le oferim ocazia să ne bucure sufletul.

S-a întâmplat ca acum 7 ani să descopăr frumuseţea drumeţiilor pe munte şi, implicit, frumusetea naturii sălbatice, cât mai puţin explorate de om. În prima excursie pe munte, natura m-a fascinat şi am înţeles atunci câtă frumuseţe este în jurul nostru, de care nici măcar nu suntem conştienţi.

Dragii mei, dacă reuşesc să determin cel puţin o persoană ca, în urma citirii articolelor din acest blog, să înceapă să petreacă (într-un mod responsabil, evident) mai mult timp în natură şi să încerce, spre exemplu, un weekend cu cortul la munte sau un traseu uşor de trekking, atunci misiunea mea a fost îndeplinită. 🙂